“ALL THAT JAZZ”- Bob Fosse 10/11/2009

 

„ALL THAT JAZZ”

 

 

”It’s show time folks!” asta ne spune unul dintre cele mai bune filme ale regizorului si coregrafului Bob Fosse , film care in esenta sa este o dematerializare a vietii regizorului si reconstructia acesteia sub numele personajului Joe  Gideon interpretat de Roy Schneider. Este vorba despre viata, despre moarte, despre mantuire si  joc, despre conditia geniului omniscient si omniprezent. Regizorul Bob Fosse are grija in mod constient  ca filmul sau se se confunde  cu propria lui viata, cu framantarile si frustrarile sale si in mod inconstient acest film ajunge sa devina un film „despre viata lui Bob Fosse” caci pana si moartea regizorului , in anul 1987, in urma unui infarct este identica cu cea a personajului principal din „ All that jazz” .

„All that jazz”  si pana la urma pentru ce?  Pentru muzica, pentru bani, pentru dans , pentru viata tumuloasa si desfranata? Sau pentru ca a te simti implinit? Joe  Gideon  ofera acest raspuns spunand: „Trăieşte ca şi cum ai muri mâine, munceşte ca şi cum n-ai avea nevoie de bani şi dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni”.”  Vizionanad filmul ne putem da seama ca el chiar este construit  pe baza acestei fraze si insasi personajul Joe Gideon  isi are evolutia respectand aceasta regula proprie pentru ca pana la urma acesta este subiectul  pe care filmul il pune in discutie intr-o maniera grandioasa, cu articulatii puternice atat la nivel narativ cat si la nivel  expresiv dar si tehnic.  Amalgamul de culori si de lumini, moartea in paralel cu viata, arta in paralel cu realitatea, artistul in paralel cu sine. Este foarte greu sa exprimi toate acestea in aproape doua insa nu imposibil si nicidecum banal. „All that jazz”este un film care te invie continuu si nu te lasa sa mori, nici macar in deznodamant caci intreaga ritmema devine mai bine spus un ritm continuu ce nu se stinge.

Este un film frumos, luminos, plin de dinamism, de oameni pasionati, de oameni egoisti, de sexualitate si candoare, de disperare si regret, de furie si contradictie…este un film despre ceea ce este artistul si despre placuta tortura a acestuia. Cu totii stim ca de multe ori iadul capata cele mai frumoase forme pentru a ne inspiti, insa cele mai frumoase forme se transforma intotdeauna in cele mai mistutoare forme care se regasesc  foarte bine ilustrate si „imaginate „ in sensul plastic al cuvantului in acest film ce imbina uimitor cele sapte arte.

Prin acest film este foarte bine definita ideea ca regizorul Bob Fosse a iubit tot ceea ce a fost stralucitor,  tot  ceea ce te tine intr-o placuta agonie iar raportat la zilele noastre filmul este general valabil atat pentru cei sensibili si dedicati artei, care vor observa iubirea lui Joe Gideoni pentru dans,muzica, teatru insa este valabil si pentru cei care pun pret pe partea materiala a artei, care vor oferi o interpretare pur comerciala si morala acestui film.

„1, 2, 3, 4…” asa incepe acest film ce are un titlu simplu si totusi cuprinzator in subtext. Vocea masculina a coregrafului se aude din off, pe un fundal negru. Pornim de la zero si ajungem la capodopera, pornim cu pasi marunti si ajungem la un spectacol magistral. Aceasta voce din off vine sa demaste din start tema filmului si stabileste oarecum precar setup-ul acestuia. Tot din off se aude o tuse seaca.  Avem un ritm pentru ca mai apoi, printr-un sir de planuri detaliu sa fie rezumat intregul film: o mana ce introduce o caseta in aparat, iar in timp ce muzica clasica porneste personajul isi deschide ochii asemeni unui bebelus care tocmai se naste si scoate primul zgomot , semn ca este viu. Apoi efervescenta pastilei din pahar, inca un tub de pastile, un dus rapid, niste picaturi in ochi. Acest montaj al cadrelor este rapid si va da ritmul intregului film in acelasi timp reprezentand cauza  de ordin pur biologic a mortii personajului Joe Gideon. Insa nimic nu se compara cu pulsatia urmatorului moment atunci cand ne aflam in sala de spectacol, se aude agitatia multimii , avem prim planuri cu fetele tensionate ale celor ce se pregatesc sa intre pe scena pentru ca mai apoi toata atentia sa fie indreptata asupra celui isi va trai viata intr-un ritm propriu pe care il va insufla si celorlalti: Joe Gideoni. Pornind de la un plan intreg al personajului, camera se retrage intr-un mod misterios marcat printr-un trav inapoi  pana ce descopera o scena intrega plina cu oameni ce danseaza, toti incercand sa defileze cat mai artistic, cat mai bine pentru ca acolo se afla maestrul ce le impartasea aceeasi pasiune. O antiteza apare aici intre pulsatia si ritmul alert de pe scena determinat de munca acelor oameni de a-si implini visul si prim planurile cu fetele plictisite ale producatorilor din sala. Ideea de repetitie, de munca, de chin placut este redata  prin momentul in care toti dansatorii isi ridica mainile in sus si acest moment este filmat din mai multe  unghiuri: perspectiva obictiva a celor din sala , perspectiva coregrafului care este un cadru mai strans si  vederea de sus ce vine ca o tensiune ce apasa asupra tuturor si care seamana si cu o ruga a dansatorilor spre ceva la care vor sa ajunga. Coregraful este imbracat in negru si are pozitia de ghemuit, deci este un om misterios, ce isi aseaza viata la picioarele artei acest fapt fiind foarte bine surprins prin nenumaratele planuri detaliu cu picioarele celor care danseaza. In fond, despre asta este vorba, despre tot ceea ce inseamna miscare, caci ceea ce este animat este viu. Joe Gideoni este in ei, printre ei  si cu ei. Se amesteca printre dansatori si ii ajuta, le transmite si lor entuziasmul si increderea in ei. Totodata, panoramarile ce urmaresc in mod repetitiv actorii ofera dinamism cadrului si in acelasi timp creeaza  o senzatie de subiectivitate, ce dezvolta chiar si imaginatia privitorului.Joe Gideoni se afla mereu acolo. Cu ajutorul traveling-urilor, prin intermediul panoramarilor sau al diverselor incadraturi, acesta de evidentiaza mereu chiar si in multimea de dansatori.

Sunt cateva lucruri care se repeta mereu in film, semn ca viata unui artist aduce cu sine ceva nou numai atunci cand se manifesta ca act de creatie. In rest, aceleasi tusete, aceleasi incurajari din fata oglinzii care treptat devin din ce in ce mai anemice si mai descompuse insa niciodata nu dispar definitv. Aceleasi pastile energizante, aceeasti tigara uitata in coltul gurii si chiar si aceleasi haine. Delasarea omului Joe Gideoni a invins pana la urma din punct de vedere fizic conditia artistului din el.In fond, Barbatul Joe Gideoni este unul ca oricare altul, cu aceleasi defecte insa amplificate de conditia geniului nonconformist:este afemeiat si si-a inselat de nenumarate ori sotia si inca mai continua sa isi insele actuala iubita, bea si fumeaza excesiv, are fantezii si o simtire cu conotatii erotico-expresive. Intotdeauna isi ascunde nemultumirile sub starea de calm, singurele gesturi care il tradeaza sunt cateva ticuri nervoase ca in momentul in care, aflandu-se in timpul unei sedinte cu producatorii spectacolului vedem la Plan detaliu mana sa care bate un ritm pe masa, apoi strange o bara, iar pe fundal nu se mai aude nimic desi in jurul lui toata lumea se amuza copios, starea lor aflandu-se intr-o antiteza cu stare lui Joe de freamat launtric ce il macina si pana la urma ajunge in spital.

Conditia de artist a lui Gideoni se suprapune intotdeauna peste viata sa persoanala: in vis, sau in momentul in care se afla in sala de repetitii cu fetita sa si  danseaza, in acelasi timp vorbind lucruri personale, camera sa arata ca o scena de spectacol pe care oricand pot sa apara niste dansatori, ceea ce se si intampla in momentul in care iubita si fiica sa se hotarasc sa ii ofere ca surpiza un spectacol dansat. Chiar si momentul prevestitor mortii sale se desfasoara ca un maret spectacol de adio, cu melodii cu ce au verusri potrivite acestui eveniment, artistul apare  in toata splenadoarea lui, se confunda in lumina si in stralucirea decorurilor, isi ia la revedere de la cunoscutii sai din sala care sunt imbrcati in negru si au in mana lumanari. Aluneca de pe scena in bratele lor ca si cum s-ar duce acolo pentru a primi aplauzele si felicitarilor lor, insa finalul sau va fi tragic.Pe alocuri chiar si ritmul melodiilor ajunge sa se confunde cu bataile inimii lui, planul detaliu cu pedala de la tobe ce se misca ritmic. Totul se petrece repede, ritmul montajului este foarte important si se mentine aproape constant pe parcursul intrgului film. Personaje imbracate in costume ce reprezinta sistemul vascular al corpului il prind in bratelor lor, Gideoni invie si canta, apoi tace…toata aceasta agonie reprezinta un moment maret al filmului ce se incheie cu moartea artistului.Muzica se opreste apoi incepe iar si iar, frenezia momentului se intercaleaza cu imagini in care apare famila sa, apar femei cu sanii goi,doctori si toate acestea pana cand incep sa se auda pe fundal pulsatii din ce in ce mai rare ale inimii. Urmatoare miscare de camera este un travellng inapoi cu Gideoni stand pe caruciorul travului si apropiindu-se din ce in ce mai mult de ingerul sau cu chip de femeie ce l-a ajutat sa isi rememoreze intreaga viata. Prin aceste efect construit astfel, Bob Fosse se implica intr-un mod discret in ceea ce este filmul sau si ce si pe cine exprima el si in acelasi timp realizeaza o corelare subtila cu momentul in care Joe Gideoni sta vizibil ca regizor pe caruciorului travellingului, si ii regizeaza viata celuilat Joe din pat care este chinuit in propria-i piesa. Acest moment este mai mult decat o frustrare si mai mult decat un proces de constinta este un continuu „playback”ce aduce din nou intr-o maniera artistica ce se conformeaza cu pasiunea artistului familia acestuia, iubitele acestuia si tot ceea ce el va lasa in urma odata cu moartea sa. Este un chin continuu. Personajul este omorat si reinviat, este tarat din nou prin placerile vietii, este obligat sa vada si sa asculte iar, pe un fundal muzical si plastic de o frumusete extraordinara tot ceea ce nu a ascultat atunci cand era sanatos. Insa aceasta rememorare cu costume de ingeri, zane si femei frumoase cu chip angelic este total opusul spectacolului pe care el planuia sa il puna in scena atunci cand era in viata, spectacol ce continea scene de sexualitate, liberatate neconditionata intre sexe, lipsa de prejudecati (iluminarea personajelor de pe scena se realiza cu ajutorul unor lanterne de jos in sus, iluminare specifica indeosebi filmelor de groaza). Absurditatea si frenezia acestei scene inecate intr-un fum ce vine sa ascunda  adevaratele chipuri ale oamenilor sunt total opuse scenei de pe patul de spital.

De asemenea, albul spitalui, goliciunea spatiului nu se compara deloc cu ceea ce ii era lui familiar: lumini, stralucire, oglinizi, aglomeratie. De remarcat este ca pe parcursul filmului se aude mai mereu muzica, mai mereu cadrele sunt dinamizate de miscari de camera, predominand mai ales panoramarile si travellingurile ce individualizeaza puternic personajul lui Joe Gideoni si fac ca toate faptele sa se rasfranga asupra lui dar creeaza in acelasi timp si relatii intre personaje. Spre exemplu, secventa in care iubita lui il descopera cu o alta femeie in pat este formata de o alternare de cadre intre femeia din pat, el si iubita lui ce sta in pragul usii si priveste. O alta secventa  foarte expresiva este cea de la spital in care sotia sa sta la capul lui si il vegheaza. O panoramare incepe de pe doctorul cu care vorbeste, apoi ea si se opreste pe Joe care zace in stare de inconstienta pe patul de spital. De pe personaj avem un zoom out si ne aflam in sala de repetitii unde sotia sa, dansatoare la randul ei ii continua acestuia proiectele, incurajandu-i pe dansatori. Aceasta secventa este expresiva atat la nivel plastic cat si la nivel de incarcatura emotinala caci in ciuda resentimentelor sotia sa ii pretuia munca si stia ce insemna asta pentru el.

Un alt element important al acestui film apare odata cu opozitia dintre pozitia verticala a personajului care mai intotdeauna repeta alaturi de dansatorii sai si pozitia sa orizontala de pe patul spitalului.Imobilizarea acestuia la pat nu il face sa nu isi nege boala, el incercand sa duca acelasi stil de viata care nu ii mai vine la indemana.Miscarile sale ce erau executate permanent in oglinda atat in momentele in care repeta cat si in momentele in care vorbea cu ingerul sau sau statea in camera sa sunt acum inexistente. Singurele momente in care el se mai misca devin fictive si sunt atunci cand isi asuma meseria de regizor al propriei sale vieti si al propriului sau chin de fiinta spirituala dar si de geniu. Atat moartea cat si viata sa se desfasoara ca niste spectacole de dans energic, cu o coregrafie impecabila, plina de dinamism si expresivitate. Costumele devin si ele niste simboluri: doctorii, clacheta de regizor, aripile de inger ale iubitelor lui, toate acestea sunt elemente ale realului imbinate cu cele ale propriei realitata de geniu creator. Ratacirea lui prin spitalul acela alb si plin de metal, printre organe, dara lasata de sange pe perete, toata aceasta ratacire in pustiu duce spre o singura iesire: „EXIT”asa cum apare ea ca semn in film. Duce la o moarte ce nu mai poate fi contestata sau disimulata nici macar de cortina si nici macar de panzele albe ale spiatalui ce ascundeau pacienti muribunzi.

Un element simbolic este si patul gol pe scena de dupa momentul in care Joe Gideoni este internat in spital. Patul acela creeaza din nou senzatia de omniprezenta a coregrafului caci in momentul in care producatorii discutau afaceri ce il excludeau pe coregraf din ele, camera executa un trav inainte si printre gratiile patului ii face pe cei din sala sa devina niste inculpati.Ideea de „ o parte de tine in ei”  in care Joe credea se evidentiaza foarte bine prin jocul de lumini rosii si verzi ce apar pe chipul producatorilor in timpul conversatiei lor pentru ca apoi cele doua culori sa se intrepatrunda pe patul pozitionat in mijlocul scenei. Creatorul nu isi abandoneaza niciodata creatia. Totodata, discutia producatorilor din cafenea in timp ce Joe era operat este de fapt o metafora ce duce la extrem pasiunea unui om pentru arta. Pe fundal se aude intotdeauna discutia despre afaceri a celor de acolo in timp ce ruleaza imagini cu operatia lui, cu organele lui care se zbat continuu parca manate de sunetul unei melodii interioare. Cruzimea si fatarnicia oamenilor ce ii erau asa-zisi „prieteni” se afla intr-o discrepanta totala cu ceea ce simtea artistul. Operatia in sine devine un simbol profan pentru suferinta spirituala ce ii era cauzata.

Alte momente ce ofera expresivitate textului sunt acelea ce vin sa „telefoneze”  subtil deznodamantul filmului, spre exemplu momentele cu el intins in stare de inconstienta, imbracat in negru si cu ingerul ce il veghea si il stergea cu iod pe fata. Faptul ca el este imbracat mereu in negru ii dezvaluie atat firea misterioasa, simplitatea sa vestimentara in contrast cu opulenta celorlalte costume dar si pregatirea sa pentru ceea ce este un sfarsit lung dar nu etern.

Ingerul sau este intruchipat de o femeie frumoasa, chiar seducatoare fata de care barbatul este total sincer, in timp ce pe celelalte iubite ale sale le mintea. Ingerul il testeaza inca odata si ii chinuie sufletul. Il lasa sa moara, il cheama inapoi. Vrea sa il sarute insa este refuzat caci Joe Gideoni mai cere timp. Se joaca cu viata lui si ii hraneste iluzile. Moartea este un inger,  nu este un lucru urat caci conceptia unui artist despre moarte difera de cea a oamenilor de rand. In acest caz ingerul se supune peisajului coregrafic in care Joe traieste atat acasa la el cat si la munca: are o rochie diafana asemanatoare unei zane si chiar si atunci cand isi da jos valul nu are nimic urat caci este intruchiparea etenitatii.

Joe Gideon, interpretat de actorul Roy Schneider se diferentiaza de restul personajelor prin calmul sau cerebral manifestat doar la nivel fizic, calm ce il face sa devina misterios. Roy Schneider ofera persoanjului sau o alura de fragilitate fizica, siguranta de sine si profunzime. Toate trairile se regasesc in privirea sa, de aceea incadraturile sunt de cele mai multe ori stranse pentru a amplifica farmecul personajului care relationeaza foarte bine cu toate celelelalte personaje.

In concluzie, „ All that jazz” nu vrea a spune nimic nou despre viata artistilor ci despre viata unui singur artist care se regaseste foarte bine in acest film: Bob Fosse. Bineinteles, unele adevaruri sunt universal valabile dar niciodata Joe Gideoni nu ar capata viata la potential maxim  daca in spatele lui nu s-ar afla un regizor care sa rezoneze cu destinul personajului sau. Am invatat din acest film ca pasiunea nu are limite, nu cunoaste realitatea, nu cunoastrea uratenia si nici groaza. Pentru a simti pasiunea trebuie sa vezi arta, ca sa vezi arta trebuie sa fii liber dar trebuie sa muncesti indeajuns de mult incat sa regasesti in tine taria necesara pentru a te omori si a te recompune intr-un alt trup, asa cum Bob Fosse a facut.