CURSURI DESCHISE PENTRU INCEPATORI: REGIE DE FILM, SCENARISTICA,
ACTORIE.

INSCRIE-TE ACUM!

PRET: MAXIMUM 200 LEI/ luna
(Cu optiune de reducere in functie de formulele alese)

Cursurile din sesiunea 2010-2011 se tin vineri si sambata.

Mai multe detalii la:

MIHNEA COLUMBEANU: mihneacolumbeanu@yahoo.com
tel: 0726170565

Cursuri recomandate de Cinemagia.

EMAIL: MIHNEACOLUMBEANU@YAHOO.COM

`

„ALL THAT JAZZ”

”It’s show time folks!” asta ne spune unul dintre cele mai bune filme ale regizorului si coregrafului Bob Fosse , film care in esenta sa este o dematerializare a vietii regizorului si reconstructia acesteia sub numele personajului Joe  Gideon interpretat de Roy Schneider. Este vorba despre viata, despre moarte, despre mantuire si  joc, despre conditia geniului omniscient si omniprezent. Regizorul Bob Fosse are grija in mod constient  ca filmul sau se se confunde  cu propria lui viata, cu framantarile si frustrarile sale si in mod inconstient acest film ajunge sa devina un film „despre viata lui Bob Fosse” caci pana si moartea regizorului , in anul 1987, in urma unui infarct este identica cu cea a personajului principal din „ All that jazz” .

„All that jazz”  si pana la urma pentru ce?  Pentru muzica, pentru bani, pentru dans , pentru viata tumuloasa si desfranata? Sau pentru ca a te simti implinit? Joe  Gideon  ofera acest raspuns spunand: „Trăieşte ca şi cum ai muri mâine, munceşte ca şi cum n-ai avea nevoie de bani şi dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni”.”  Vizionanad filmul ne putem da seama ca el chiar este construit  pe baza acestei fraze si insasi personajul Joe Gideon  isi are evolutia respectand aceasta regula proprie pentru ca pana la urma acesta este subiectul  pe care filmul il pune in discutie intr-o maniera grandioasa, cu articulatii puternice atat la nivel narativ cat si la nivel  expresiv dar si tehnic.  Amalgamul de culori si de lumini, moartea in paralel cu viata, arta in paralel cu realitatea, artistul in paralel cu sine. Este foarte greu sa exprimi toate acestea in aproape doua insa nu imposibil si nicidecum banal. „All that jazz”este un film care te invie continuu si nu te lasa sa mori, nici macar in deznodamant caci intreaga ritmema devine mai bine spus un ritm continuu ce nu se stinge.

Este un film frumos, luminos, plin de dinamism, de oameni pasionati, de oameni egoisti, de sexualitate si candoare, de disperare si regret, de furie si contradictie…este un film despre ceea ce este artistul si despre placuta tortura a acestuia. Cu totii stim ca de multe ori iadul capata cele mai frumoase forme pentru a ne inspiti, insa cele mai frumoase forme se transforma intotdeauna in cele mai mistutoare forme care se regasesc  foarte bine ilustrate si „imaginate „ in sensul plastic al cuvantului in acest film ce imbina uimitor cele sapte arte.

Prin acest film este foarte bine definita ideea ca regizorul Bob Fosse a iubit tot ceea ce a fost stralucitor,  tot  ceea ce te tine intr-o placuta agonie iar raportat la zilele noastre filmul este general valabil atat pentru cei sensibili si dedicati artei, care vor observa iubirea lui Joe Gideoni pentru dans,muzica, teatru insa este valabil si pentru cei care pun pret pe partea materiala a artei, care vor oferi o interpretare pur comerciala si morala acestui film.

„1, 2, 3, 4…” asa incepe acest film ce are un titlu simplu si totusi cuprinzator in subtext. Vocea masculina a coregrafului se aude din off, pe un fundal negru. Pornim de la zero si ajungem la capodopera, pornim cu pasi marunti si ajungem la un spectacol magistral. Aceasta voce din off vine sa demaste din start tema filmului si stabileste oarecum precar setup-ul acestuia. Tot din off se aude o tuse seaca.  Avem un ritm pentru ca mai apoi, printr-un sir de planuri detaliu sa fie rezumat intregul film: o mana ce introduce o caseta in aparat, iar in timp ce muzica clasica porneste personajul isi deschide ochii asemeni unui bebelus care tocmai se naste si scoate primul zgomot , semn ca este viu. Apoi efervescenta pastilei din pahar, inca un tub de pastile, un dus rapid, niste picaturi in ochi. Acest montaj al cadrelor este rapid si va da ritmul intregului film in acelasi timp reprezentand cauza  de ordin pur biologic a mortii personajului Joe Gideon. Insa nimic nu se compara cu pulsatia urmatorului moment atunci cand ne aflam in sala de spectacol, se aude agitatia multimii , avem prim planuri cu fetele tensionate ale celor ce se pregatesc sa intre pe scena pentru ca mai apoi toata atentia sa fie indreptata asupra celui isi va trai viata intr-un ritm propriu pe care il va insufla si celorlalti: Joe Gideoni. Pornind de la un plan intreg al personajului, camera se retrage intr-un mod misterios marcat printr-un trav inapoi  pana ce descopera o scena intrega plina cu oameni ce danseaza, toti incercand sa defileze cat mai artistic, cat mai bine pentru ca acolo se afla maestrul ce le impartasea aceeasi pasiune. O antiteza apare aici intre pulsatia si ritmul alert de pe scena determinat de munca acelor oameni de a-si implini visul si prim planurile cu fetele plictisite ale producatorilor din sala. Ideea de repetitie, de munca, de chin placut este redata  prin momentul in care toti dansatorii isi ridica mainile in sus si acest moment este filmat din mai multe  unghiuri: perspectiva obictiva a celor din sala , perspectiva coregrafului care este un cadru mai strans si  vederea de sus ce vine ca o tensiune ce apasa asupra tuturor si care seamana si cu o ruga a dansatorilor spre ceva la care vor sa ajunga. Coregraful este imbracat in negru si are pozitia de ghemuit, deci este un om misterios, ce isi aseaza viata la picioarele artei acest fapt fiind foarte bine surprins prin nenumaratele planuri detaliu cu picioarele celor care danseaza. In fond, despre asta este vorba, despre tot ceea ce inseamna miscare, caci ceea ce este animat este viu. Joe Gideoni este in ei, printre ei  si cu ei. Se amesteca printre dansatori si ii ajuta, le transmite si lor entuziasmul si increderea in ei. Totodata, panoramarile ce urmaresc in mod repetitiv actorii ofera dinamism cadrului si in acelasi timp creeaza  o senzatie de subiectivitate, ce dezvolta chiar si imaginatia privitorului.Joe Gideoni se afla mereu acolo. Cu ajutorul traveling-urilor, prin intermediul panoramarilor sau al diverselor incadraturi, acesta de evidentiaza mereu chiar si in multimea de dansatori.

Sunt cateva lucruri care se repeta mereu in film, semn ca viata unui artist aduce cu sine ceva nou numai atunci cand se manifesta ca act de creatie. In rest, aceleasi tusete, aceleasi incurajari din fata oglinzii care treptat devin din ce in ce mai anemice si mai descompuse insa niciodata nu dispar definitv. Aceleasi pastile energizante, aceeasti tigara uitata in coltul gurii si chiar si aceleasi haine. Delasarea omului Joe Gideoni a invins pana la urma din punct de vedere fizic conditia artistului din el.In fond, Barbatul Joe Gideoni este unul ca oricare altul, cu aceleasi defecte insa amplificate de conditia geniului nonconformist:este afemeiat si si-a inselat de nenumarate ori sotia si inca mai continua sa isi insele actuala iubita, bea si fumeaza excesiv, are fantezii si o simtire cu conotatii erotico-expresive. Intotdeauna isi ascunde nemultumirile sub starea de calm, singurele gesturi care il tradeaza sunt cateva ticuri nervoase ca in momentul in care, aflandu-se in timpul unei sedinte cu producatorii spectacolului vedem la Plan detaliu mana sa care bate un ritm pe masa, apoi strange o bara, iar pe fundal nu se mai aude nimic desi in jurul lui toata lumea se amuza copios, starea lor aflandu-se intr-o antiteza cu stare lui Joe de freamat launtric ce il macina si pana la urma ajunge in spital.

Conditia de artist a lui Gideoni se suprapune intotdeauna peste viata sa persoanala: in vis, sau in momentul in care se afla in sala de repetitii cu fetita sa si  danseaza, in acelasi timp vorbind lucruri personale, camera sa arata ca o scena de spectacol pe care oricand pot sa apara niste dansatori, ceea ce se si intampla in momentul in care iubita si fiica sa se hotarasc sa ii ofere ca surpiza un spectacol dansat. Chiar si momentul prevestitor mortii sale se desfasoara ca un maret spectacol de adio, cu melodii cu ce au verusri potrivite acestui eveniment, artistul apare  in toata splenadoarea lui, se confunda in lumina si in stralucirea decorurilor, isi ia la revedere de la cunoscutii sai din sala care sunt imbrcati in negru si au in mana lumanari. Aluneca de pe scena in bratele lor ca si cum s-ar duce acolo pentru a primi aplauzele si felicitarilor lor, insa finalul sau va fi tragic.Pe alocuri chiar si ritmul melodiilor ajunge sa se confunde cu bataile inimii lui, planul detaliu cu pedala de la tobe ce se misca ritmic. Totul se petrece repede, ritmul montajului este foarte important si se mentine aproape constant pe parcursul intrgului film. Personaje imbracate in costume ce reprezinta sistemul vascular al corpului il prind in bratelor lor, Gideoni invie si canta, apoi tace…toata aceasta agonie reprezinta un moment maret al filmului ce se incheie cu moartea artistului.Muzica se opreste apoi incepe iar si iar, frenezia momentului se intercaleaza cu imagini in care apare famila sa, apar femei cu sanii goi,doctori si toate acestea pana cand incep sa se auda pe fundal pulsatii din ce in ce mai rare ale inimii. Urmatoare miscare de camera este un travellng inapoi cu Gideoni stand pe caruciorul travului si apropiindu-se din ce in ce mai mult de ingerul sau cu chip de femeie ce l-a ajutat sa isi rememoreze intreaga viata. Prin aceste efect construit astfel, Bob Fosse se implica intr-un mod discret in ceea ce este filmul sau si ce si pe cine exprima el si in acelasi timp realizeaza o corelare subtila cu momentul in care Joe Gideoni sta vizibil ca regizor pe caruciorului travellingului, si ii regizeaza viata celuilat Joe din pat care este chinuit in propria-i piesa. Acest moment este mai mult decat o frustrare si mai mult decat un proces de constinta este un continuu „playback”ce aduce din nou intr-o maniera artistica ce se conformeaza cu pasiunea artistului familia acestuia, iubitele acestuia si tot ceea ce el va lasa in urma odata cu moartea sa. Este un chin continuu. Personajul este omorat si reinviat, este tarat din nou prin placerile vietii, este obligat sa vada si sa asculte iar, pe un fundal muzical si plastic de o frumusete extraordinara tot ceea ce nu a ascultat atunci cand era sanatos. Insa aceasta rememorare cu costume de ingeri, zane si femei frumoase cu chip angelic este total opusul spectacolului pe care el planuia sa il puna in scena atunci cand era in viata, spectacol ce continea scene de sexualitate, liberatate neconditionata intre sexe, lipsa de prejudecati (iluminarea personajelor de pe scena se realiza cu ajutorul unor lanterne de jos in sus, iluminare specifica indeosebi filmelor de groaza). Absurditatea si frenezia acestei scene inecate intr-un fum ce vine sa ascunda  adevaratele chipuri ale oamenilor sunt total opuse scenei de pe patul de spital.

De asemenea, albul spitalui, goliciunea spatiului nu se compara deloc cu ceea ce ii era lui familiar: lumini, stralucire, oglinizi, aglomeratie. De remarcat este ca pe parcursul filmului se aude mai mereu muzica, mai mereu cadrele sunt dinamizate de miscari de camera, predominand mai ales panoramarile si travellingurile ce individualizeaza puternic personajul lui Joe Gideoni si fac ca toate faptele sa se rasfranga asupra lui dar creeaza in acelasi timp si relatii intre personaje. Spre exemplu, secventa in care iubita lui il descopera cu o alta femeie in pat este formata de o alternare de cadre intre femeia din pat, el si iubita lui ce sta in pragul usii si priveste. O alta secventa  foarte expresiva este cea de la spital in care sotia sa sta la capul lui si il vegheaza. O panoramare incepe de pe doctorul cu care vorbeste, apoi ea si se opreste pe Joe care zace in stare de inconstienta pe patul de spital. De pe personaj avem un zoom out si ne aflam in sala de repetitii unde sotia sa, dansatoare la randul ei ii continua acestuia proiectele, incurajandu-i pe dansatori. Aceasta secventa este expresiva atat la nivel plastic cat si la nivel de incarcatura emotinala caci in ciuda resentimentelor sotia sa ii pretuia munca si stia ce insemna asta pentru el.

Un alt element important al acestui film apare odata cu opozitia dintre pozitia verticala a personajului care mai intotdeauna repeta alaturi de dansatorii sai si pozitia sa orizontala de pe patul spitalului.Imobilizarea acestuia la pat nu il face sa nu isi nege boala, el incercand sa duca acelasi stil de viata care nu ii mai vine la indemana.Miscarile sale ce erau executate permanent in oglinda atat in momentele in care repeta cat si in momentele in care vorbea cu ingerul sau sau statea in camera sa sunt acum inexistente. Singurele momente in care el se mai misca devin fictive si sunt atunci cand isi asuma meseria de regizor al propriei sale vieti si al propriului sau chin de fiinta spirituala dar si de geniu. Atat moartea cat si viata sa se desfasoara ca niste spectacole de dans energic, cu o coregrafie impecabila, plina de dinamism si expresivitate. Costumele devin si ele niste simboluri: doctorii, clacheta de regizor, aripile de inger ale iubitelor lui, toate acestea sunt elemente ale realului imbinate cu cele ale propriei realitata de geniu creator. Ratacirea lui prin spitalul acela alb si plin de metal, printre organe, dara lasata de sange pe perete, toata aceasta ratacire in pustiu duce spre o singura iesire: „EXIT”asa cum apare ea ca semn in film. Duce la o moarte ce nu mai poate fi contestata sau disimulata nici macar de cortina si nici macar de panzele albe ale spiatalui ce ascundeau pacienti muribunzi.

Un element simbolic este si patul gol pe scena de dupa momentul in care Joe Gideoni este internat in spital. Patul acela creeaza din nou senzatia de omniprezenta a coregrafului caci in momentul in care producatorii discutau afaceri ce il excludeau pe coregraf din ele, camera executa un trav inainte si printre gratiile patului ii face pe cei din sala sa devina niste inculpati.Ideea de „ o parte de tine in ei”  in care Joe credea se evidentiaza foarte bine prin jocul de lumini rosii si verzi ce apar pe chipul producatorilor in timpul conversatiei lor pentru ca apoi cele doua culori sa se intrepatrunda pe patul pozitionat in mijlocul scenei. Creatorul nu isi abandoneaza niciodata creatia. Totodata, discutia producatorilor din cafenea in timp ce Joe era operat este de fapt o metafora ce duce la extrem pasiunea unui om pentru arta. Pe fundal se aude intotdeauna discutia despre afaceri a celor de acolo in timp ce ruleaza imagini cu operatia lui, cu organele lui care se zbat continuu parca manate de sunetul unei melodii interioare. Cruzimea si fatarnicia oamenilor ce ii erau asa-zisi „prieteni” se afla intr-o discrepanta totala cu ceea ce simtea artistul. Operatia in sine devine un simbol profan pentru suferinta spirituala ce ii era cauzata.

Alte momente ce ofera expresivitate textului sunt acelea ce vin sa „telefoneze”  subtil deznodamantul filmului, spre exemplu momentele cu el intins in stare de inconstienta, imbracat in negru si cu ingerul ce il veghea si il stergea cu iod pe fata. Faptul ca el este imbracat mereu in negru ii dezvaluie atat firea misterioasa, simplitatea sa vestimentara in contrast cu opulenta celorlalte costume dar si pregatirea sa pentru ceea ce este un sfarsit lung dar nu etern.

Ingerul sau este intruchipat de o femeie frumoasa, chiar seducatoare fata de care barbatul este total sincer, in timp ce pe celelalte iubite ale sale le mintea. Ingerul il testeaza inca odata si ii chinuie sufletul. Il lasa sa moara, il cheama inapoi. Vrea sa il sarute insa este refuzat caci Joe Gideoni mai cere timp. Se joaca cu viata lui si ii hraneste iluzile. Moartea este un inger,  nu este un lucru urat caci conceptia unui artist despre moarte difera de cea a oamenilor de rand. In acest caz ingerul se supune peisajului coregrafic in care Joe traieste atat acasa la el cat si la munca: are o rochie diafana asemanatoare unei zane si chiar si atunci cand isi da jos valul nu are nimic urat caci este intruchiparea etenitatii.

Joe Gideon, interpretat de actorul Roy Schneider se diferentiaza de restul personajelor prin calmul sau cerebral manifestat doar la nivel fizic, calm ce il face sa devina misterios. Roy Schneider ofera persoanjului sau o alura de fragilitate fizica, siguranta de sine si profunzime. Toate trairile se regasesc in privirea sa, de aceea incadraturile sunt de cele mai multe ori stranse pentru a amplifica farmecul personajului care relationeaza foarte bine cu toate celelelalte personaje.

In concluzie, „ All that jazz” nu vrea a spune nimic nou despre viata artistilor ci despre viata unui singur artist care se regaseste foarte bine in acest film: Bob Fosse. Bineinteles, unele adevaruri sunt universal valabile dar niciodata Joe Gideoni nu ar capata viata la potential maxim  daca in spatele lui nu s-ar afla un regizor care sa rezoneze cu destinul personajului sau. Am invatat din acest film ca pasiunea nu are limite, nu cunoaste realitatea, nu cunoastrea uratenia si nici groaza. Pentru a simti pasiunea trebuie sa vezi arta, ca sa vezi arta trebuie sa fii liber dar trebuie sa muncesti indeajuns de mult incat sa regasesti in tine taria necesara pentru a te omori si a te recompune intr-un alt trup, asa cum Bob Fosse a facut.

POLITIST, ADJECTIV ( 2009)

(POLIȚÍST, -Ă, polițiști, -ste s.m., adj. 1. S.m. Agent de poliție (1), funcționar de poliție. 2. Adj. Polițienesc. ♢ Roman (sau film) polițist = roman (sau film) în care sunt înfățișate fapte criminale mai mult sau mai puțin misterioase, al căror secret este descoperit în cele din urmă prin ingeniozitatea unui polițist sau a unui detectiv. 3. Adj. (Despre state sau regimuri politice) Care se sprijină pe poliție și pe jandarmerie și își exercită puterea prin metode samavolnice. – Din germ. Polizist.)

Din nou acelasi mod excentrico-realist pe care Corneliu Porumboiu il manipuleaza cu iscusinta si naturalete in filmele sale. „Politist, Adjectiv”  este un film care nu se grabeste sa traga concluzii, mai bine spus concluzia este enuntata clar abia in finalul filmului. Poate ca finalul ar putea parea putin expediat la o prima vizionare, insa asta se intampla numai daca nu reusesti sa te incarci emotional pe parcursul filmului. Si este destul de greu sa nu ti se intample acest lucru pentru ca filmul poate fi considerat unul ce comunica foarte bine cu publicul sau. Scenariul este bun si dialogurile sunt expresive si foarte bine inchegate pentru nu a se trece in sfera  penibilului. Scenaristul si regizorul Corneliu Porumboiu a faultat cu delicatete aceasta greseala des intalnita de a obosi oamenii cu un calup plictisitor de dialog. „Less is more””.  Asta ne face el sa intelegem atat in mod direct prin filmul sau perceput ca act de creatie cat si in continutul filmului, caci, in fond, din film ne putem da seama ca oamenii din politie si in general fiinta umana se ascunde in spatele unor valori morale enuntate prin cuvinte, in loc sa slujeasca valorile morale dictate de Dumnezeu, si, abordand o gandire modernista chiar, sa slujeasca propriile sale valori morale. Tanarul politist din film din  film este o tipologie de personaj care intruchipeaza aceasta mentalitate: se lasa condus de sentimentele si de „constiinta sa”( CONȘTIÍNȚĂ, (rar) conștiințe, s.f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere) insa, nu isi mentine aceasta convingere pana in final. Aceasta slabiciune este caracteristica oamenilor si mai ales functionarilor marunti, un bun exemplu fiind cazul acestui politist care in loc sa se ocupe de un caz de importanta majora este trimis sa haituiasca niste copii care consuma hasis si care nici macar gainari nu pot fi numiti.

In personajul sefului regasim genul de om care nu are o cultura foarte vasta dar care incearca sa se impuna prosteste in fata subalternilor sai, influentat fiind de „lege” ( LÉGE, legi, s.f. I. Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. ♦ Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui. II. 1. Normă cu caracter obligatoriu, stabilită și apărată de puterea de stat. ♢ Lege nescrisă = tradiție, obicei al pământului) care nu este in acest caz decat o modalitate de „spalare pe creier”. In finalul filmului nu se intampla nimic spectaculos, nu exista  nici o intorsatura de situatie majora caci, realist vorbind, nici in viata de zi Binele nu invinge Raul. Traim intr-un basm din care lipsesc zanele si Fetii-Frumosi. Si in personajul sotiei  putem vedea o persoana interesata de cotidian, o persoana culta care faca nota discordanta in fata celorlalte personaje. In timp ce ea este o fire care recunoaste metaforele, anaforele si asculta o melodie nostalgica, sotul sau este o persoana care nu are mari tangente cu domeniul culturii dar care are bunul-simt de a-si respecta sotia si de a nu o face sa se simta jignita de nepasarea lui avand in vedere acest domeniu.

Dragos Bucur joaca rolul unui politist tanar care si-a intemeiat si el o familie si care datorita varstei si structurii sufletesti este mult mai destupat la minte si receptiv la curentele si la legile din alte tari. Sistemul sau de valori difera de cel al celorlalti functionari indoctrinati, corupti si lipsiti de scrupule care se numesc politisti. Acesta refuza sa acuze un tanar nevinovat numai pentru a gasi un tap ispasitor insa, hotararea si stapanirea de sine nu reusesc sa il calauzesca pana in final, acesta complacandu-se pana la urma in mojicia impusa de subalternii sai. Rolul sau a fost munci din greu, avand nevoie de repetitii chiar in cadrul Politiei avand in vedere ca personajul sau trebuia sa se comporte ca un vanator mereu precaut si care respecta in mod real regulile filajului. Orasul pe care regizorul Corneliu Porumboiu l-a ales ca locatie de filmare este Vasluiul, orasul sau natal tocmai pentru ca i-a fost mult mai usor sa filmeze intr-un spatiu cu care este familiarizat foarte bine.

In ceea ce priveste estetica filmului, avem parte de un ritm taraganat si plctisitor insa care are marea calitate de a induce exact starile reale ale personajelor. Cu totii stim ca momentul in care trebuie sa stam sa asteptam in fata unui birou, este extrem de plictistior, unde mai pui ca mai exista si o secretara care tasteaza ceva la calculator. Deja totul devine o picatura chinezeasca pentru spectator dar si pentru cel care se transpune in pielea personajului. Filmul enunta stari reale, „ netratatate” cu delicatete. Momentele comice sunt si ele foarte bine plasate in structura filmului, cele mai savuroase dintre ele fiind: momentul in care sotul poarta o discutie „ intelectuala”cu sotia sa, cel in care tanarul politist, in incercarea sa de a-si rezolva cazul apeleaza disperat la ajutorul colegilor sai care il trateaza cu sictir si aroganta, insa cel mai bine punctat moment comic este atunci cand Seful incearca o spalare pe creier a angajatilor sai, afisand un oarecare aer de superioritate si un calm dispretuitor (il pune pe sarmanul politist sa citeasca “ca la carte”, sau mai bine zis “ca la DEX) definitii ale cuvintelor importante in situatia de fata si pentru definirea lui ca politist) . Pacat ca aceasta spalare pe creier ii si reuseste. Satira prezenta in acest moment este sauvuroasa si de bun gust. Insusi DEX-ul devine un „ ajutor” de nadejede al departamentului politienesc, acest comic de situatie constand in alaturarea a doi termeni vizibil necompatibili :”politist”” si „DEX”. De aici si ironia din titlul filmului, care se produce prin alaturarea a doi termeni opusi care in viata de zi cu zi nu reusesc sa se imbine decat poate in cazuri fericite ( si extrem de rare), fapt dovedit si de Corneliu Porumboiu prin acest film.

Nu mai imi ramane nimic de zis decat faptul ca timp de  115 minute cat am stat in fata panzei de cinema am trecut prin multe stari. Prima a fost cea de curiozitate, apoi un usor entuziasm mi s-a strecurat sub nas insa a fost risipit usor de o stare de amorteala care a anticipat o situatie comica ce mi-a descretit fruntea  pentru ca mai apoi sa spun: „Eh, asa e-n viata!” . Acum ma simt si eu asemenea politistului ce cauta in dictionar, nefiind insa obligata de nici un sef zelos si ïmpunator” si ma intreb daca fenomenul acesta de  „indobitocire: are radacini chiar atat de adanc infipte in constiinta neamului romanesc. Constat cu stupoare ca da, de vreme ce termenul exista chiar si in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, deci este un termen oficial si cu racord in prezent.

„ ÎNDOBITOCÍ, îndobitocesc, vb. IV. Refl. și tranz. A-și pierde sau a face pe cineva să-și piardă facultățile intelectuale și morale ( Morala- Stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultățile ); a (se) prosti², a (se) tâmpi, a (se) abrutiza. – În + dobitoc.”

„Amintiri din Epoca de Aur- Tovarasi, frumoasa e viata!” ( 2009)

„Tovarasi, frumoasa  e viata!”. Sa consideram acest titlu o forma pe care Cristian Mungiu o alege pentru a creea din start o impresie savoroasa asupra filmului sau, pentru a-l face sa devina ceva comercial, atragator pentru publicul larg, exprimandu-se intr-un mod pitoresc, foarte cunoscut generatiei comuniste? Sau poate ca ar trebui sa consideram acest film o satira adusa atat epocii comuniste cat si naivitatii oamenilor asupra carora apasa in acele vremuri o paranoia colectiva indusa de lacomie, neajunsuri si limitare culturala? Cristian Mungiu afirma in cadru vizionarii de presa din data de  22  septembrie 2009 ca acest film nu vrea a evoca o drama a societatii din acele vremuri ci  doar a prezenta mai multe aspecte comico-tragice ale realitatii din aceea perioada.  Daca in „432” ideea predominanta era ceea a dezumanizarii influentate de regimul comunist, In „Tovarasi frumoasa e viata!” ideea generala se imbogateste prin tehnica acumularii, o acumulare progresiva  ajutata de cele patru „legende” urbane care compun filmul: „” Povestea fotografului oficial”, Legenda activistului in inspectie”, „Legenda militianului lacom” si „Legenda politrucului zelos”.  Bineinteles ca „Epoca de Aur” este o denumire ironica si incarcata de reprosuri pentru perioada in care romanii era subjugati si terorizati, insa oficial, nimeni nu vorbea despre acest lucru, caci totul se vroia a fi o prelungita „luna de miere”. Alaturi de cei patru colegi ai sai, Ioana Uricaru, Hanno Hofer, Razvan Marculescu, Constantin Popescu, Cristian Mungiu reuseste sa creeze o structura unitara a filmului, foarte bine inchegata atat la nivel estetic  cat si la nivel de originalitate a fiecarei povesti. Filmul nu se vrea a fi o drama majora ci doar o exploatare comica  a unei perioade tragice pentru poporul roman. Cele patru legende urbane par a fi subiecte de barfa, subiecte pe care nimeni nu le aborda la vremea respectiva insa acum au diferit niste glume ce vin sa ridice intrebari in constiinta nationala a romanilor. Tipologiile  personajelor se muleaza foarte bine pe jocul actorilor, pe gestica si mimica acestora. Subiectele celor patru legende nu par nici macar o secunda a fi trase de par caci lucruri precum : cenzura, cultul personalitatii, paranoia comunista, lacomia si oamenii parveniti si parsivi sunt lucruri reale extrase din atmosfera acelei perioade de regres.

Imaginile din film sunt expresive si au rolul de a metaforiza intr-un mod jucaus si dinamic ideile expuse. Spre exemplu,  in prima legenda urbana, cea a „ Activistului in inspectie” imaginea caruselului care se invarte satirizeaza partea politica a acelei perioade. Cei care se dau in carusel sunt persoane importante:  de la primarul satului pana la inspector. In momentul in care caruselul porneste, acesta nu se mai opreste , asta insemnand ca oamenii care au fost prinsi in doctrina comunista cu greu mai scapa de ea. Personalitatile prinse in jocul caruselului pot fi asemanate cu niste marionete, caci imaginea este cea a unor papusi legate cu sfoara ce se invart in acelasi sens, fiecare stand cu spatele la celalalt, de aici putand fi dedusa ignoranta lor. Naivitatea acestora este foarte bine marcata prin faptul ca patronul caruselui, entuziasmat fiind de acesta mascarada ce i-a luat ochii a uitat sa mai ramana jos pentru a opri caruselul. Inspectorul a luat-o si el pe fata patronului de carusel si a inceput sa se poarte cu ea ca un adevarat mitocan, aceasta tipologie de a admira intr-un mod lipsit de orice metafora frumusetea si sexualitatea feminina , fiind foarte des intalnita chiar si in zilele noastre. Bineinteles , ca si in cea de-a doua poveste, cea a „ Fotografului oficial” ironia ramane la loc de frunte. Aici intalnim cenzura complet nejustificata din acele vremuri, cultul personalitatii impus in toate institutiile de stat. Insa si aici totul se transforma intr-o gluma , pentru a mai indulci putin amintirile „ de demult”.  Brambureala din redactia ziarului se afla intr-o antiteza totala cu starea de siguranta si de control ce trebuia insuflata poporului. „ Mai marii” din redactia acestui ziar, care bineinteles ca era singurul din aceea vreme, se preocupau de „caciula” dictatorului si intr-un final tot din lacomie, ignoranta si necunostiinta de cauza uita de surplusul de „caciula” si lucrurile capata o intorsatura de situatie, intorsatura comica pentru noi si tragica pentru ei in acele vremuri. Starea de tensiune a saracului functionar trecut de 40 de ani, frica lui permanenta dezvaluie o realitate si o stare de panica indusa intregului popor. Urmatoarea legenda, cea a „Politrucului zelos” anticipeaza oarecum legenda urmatoare, si ofera spectatorilor morala cum ca pana la urma nimic nu ramane nepedepsit, astfel sesizandu-se oarecum o  mica iesire din starea de „imbecilizare” a populatiei. Ciobanul care refuza sa ii fie adusa educatie de catre un functionar marunt si zelos, care nici macar el nu stia in ce consta educatia, intruchipeaza ideea de libertate. In cele din urma, functionarul este pedepsit, bineinteles, intr-un mod comic pentru a armoniza perfect cu ideea si conceptia regizorala unitara a filmului.

Iar ultima legenda, cea „cu porcul” cum mai este ea numita (aici facandu-se o trecere ilara de la : „ 432-filmul cu avortul” la „filmul cu porcul”), este cea mai savuroasa poveste dintre toate si respecta zicala cum ca : „Finalul incununeaza opera”. Aceasta legenda pune punctul pe „i”. Filmul este acum cu adevarat tragi-comic. Familia care decide sa gazeze porcul in propriul apartament pentru ca vecinii sa  nu afle de existenta animalului este o dovada relevanta a faptului ca lipsa de alimente si de libertate ii adusese pe oameni in pragul disperarii, nefiind capabili sa mai gandeasca lucid. Cum sa gazezi un porc in casa, s-ar intreba unii? Nimic mai simplu: dai drumul la argaz, inchizi porcul in bucatarie. Deschizi geamul, aprinzi lumina, parlesti porcul cand deodata te trezesti ca minunatia de porc ti s-a cufundat intr-un fum gros si inecacios si ca pe ici pe colo bucati din ele s-au transformat in sorici alterat. Unde mai pui si faptul ca jumatate din apartament a devenit nelocuibil? Aceasta este ultima legenda, cea cea care completeaza imaginea despre acea perioada „ de aur”. Daca s-a vorbit despre politica, cultura,  „porcul” vine si vorbeste despre pitorescul de atunci. Caci numai romanul nostru comunist si foarte bine instruit de Partid ar fi fost capabil sa isi gazeze porcul in casa.

Aceasta este Epoca de Aur, sau mai bine zis , prima parte din ea. Atmosfera generala a filmului este una digerabila cu care multi dintre noi suntem familiarizati, iar cei  care nu sunt au un prilej pentru a se amuza copios. Este un film bun, un film mai „altfel” decat celelalte facute despre comunism si cel mai important este un film care are sanse. Nu cauta rezolvari si nu condamna in mod direct nimic din accea perioada. De ce ar face-o? Pentru a starni antipatii in loc de aplauze? Munca celor care au participat la realizarea filmului este de apreciat.Sunt oameni deschisi, care nu se lauda cu ce au facut, si sunt receptivi la critici ce aduc solutii. Filmul, asa cum afirma si Cristian Mungiu este un proiect colectiv, nu este „filmul meu, sau al lui”.

Este un film facut pentru a demonstra ca se poate si totodata pentru a arata ca am inteles din greseli si am devenit constienti de noi si de libertatea pe care fiecare individ ar trebuie sa o aiba pentru a se manifesta in plan artistic si nu numai.